Contextul pandemic a pus deja părinții în situația de a răspunde la întrebările copiilor legate de coronavirus și de consecințele acestuia pentru fiecare dintre noi. Copiii au trecut deja prin doi ani dificil de înțeles la vârsta lor: au stat în case, parcurile nu le-au fost o vreme accesibile, au asistat la discuții legate de măsurile luate de stat, nu s-au văzut cu prietenii sau colegii de școală, le-au dispărut persoane dragi și au simțit stresul adulților.
Pentru copiii cu dizabilitate cognitivă a fost cu atât mai greu: lor li s-a schimbat rutina, foarte importantă pentru confortul emoțional, și au trebuit să deprindă obiceiuri noi într-un timp relativ scurt. Acești copii se orientează mai mult decât copiii tipici după fluctuațiile de dispoziție ale adulților din preajmă, iar mesajele verbale menite să-i liniștească adesea nu-și ating scopul, pentru că sunt dificil de înțeles pentru ei.
Cum vorbim copiilor cu dizabilitate cognitivă despre o situație extremă?
Ținem cont de posibilitatea de înțelegere a copilului
Copiilor care nu pot înțelege noțiunea de război sau de cutremur sau orice altă situație extremă, poate nu este cazul să le explicăm nimic sau nimic altceva decât că oamenii mari se uită la treburi de oameni mari sau discută despre lucruri importante pentru adulți. Lor li se poate ușor distrage atenția de la evenimente, și este suficient să nu-i expunem la fluxul de știri, și să rezervăm pentru discuții despre subiect perioadele când copilul doarme sau se joacă în camera lui.
Facem comparații și asocieri cu ceva cunoscut deja copilului
În cazul copiilor care simt preocuparea și chiar anxietatea adulților legată de un eveniment extrem sau care înțeleg știrile, iar prezentarea menită să stârnească reacții puternic emoționale a acestora îi afectează, este inutil să ascundem situația. Lor trebuie să le explicăm ce se întâmplă pornind de la informații pe care deja le au și le-au înțeles. (Exemple: „ții minte când se băteau două armate, în film? Asta se întâmplă acum între alte armate, iar la televizor vedem ca și cum am vedea un film” sau „ai învățat la Istorie că oamenii uneori se luptă în războaie? Acum este război între țările astea”).
Folosim suport vizual și orice ne-ar putea ajuta să explicăm pe înțelesul copilului
Putem folosi soldățeii de plastic, nasturi, jocul de șah. În cazul în care explicăm o furtună sau un uragan sau orice alt fenomen, putem folosi obiecte comune, din mediul copilului (putem simula un tsunami într-un bol cu apă, un cutremur cu o carte pe care punem obiecte și o scuturăm sau un uragan suflând peste mai multe obiecte ușoare). Putem folosi o hartă, Google Maps sau un glob pământesc, dacă este ceva ce copilul înțelege. Subliniem despre fenomenele naturii că sunt naturale și că astfel de lucruri se întâmplă tot timpul și oamenii supraviețuiesc.
Asigurăm copilul că este în siguranță
Copiii sunt adesea neimpresionați de evenimentele extreme despre care află (unii manifestă mai degrabă curiozitate, care se disipează rapid dacă explicația e plicticoasă și nu conține avertismente sau alte referiri la vreun pericol iminent și dacă adultul nu este panicat în mod vizibil). Dar a asigura copilul că este în siguranță devine necesar pentru cei care simt de obicei anxietate, pentru cei care pot înțelege că o situație extremă poate fi gravă sau periculoasă (dar nu pot determina singuri existența sau inexistența pericolului) sau pentru cei care au observat teama sau preocuparea intensă a părintelui în legătură cu situația extremă și o manifestă mimetic. În acest caz, în funcție de situație, prezentăm pericolul ca fiind îndepărtat, explicăm că este puțin probabil sau chiar imposibil să ne afecteze, îi spunem copilului că știrile arată ceva ce s-a întâmplat deja și indicăm faptul că iată, suntem bine și nu ni se întâmplă nimic.
Avem grijă să ne calmăm noi înșine
Având în vedere că majoritatea comunicării se petrece nonverbal, iar copiii cu dizabilitate cognitivă, ca și copiii mici, se bazează adesea doar pe acest tip de comunicare, dacă adulții sunt anxioși, stresați sau panicați, copilul va simți și va reacționa în consecință. Așadar nu încercăm să calmăm un copil care este speriat pentru că ne simte speriați, ci facem tot posibilul să ne calmăm întâi pe noi.
Ținem în brațe copilul dacă plânge sau este agitat
Un copil care plânge sau se agită trebuie întâi liniștit, așadar îl ținem în brațe și îi oferim confort astfel. Folosim voce calmă, cu ton jos, nu ne enervăm și nu râdem de fricile copilului. Îl ținem în brațe și îl asigurăm că suntem acolo pentru el și că totul este bine. Dacă este un copil verbal, îl lăsăm să povestească ce îl sperie.
Oferim copilului un obiect familiar, pentru confort
Oferim copilului anxios sau speriat o jucărie preferată, pe care s-o poată ține în brațe („uite, Tedi e aici, cu tine, și știi că e curajos”). Îi explicăm jucăriei ceea ce am explicat copilului și purtăm chiar un dialog în care jucăria răspunde („aaa, deci nu trebuie să mă sperii, am să-i spun și prietenului meu”).
Și dacă totuși avem motive de panică?
În eventualitatea în care evenimentul extrem ne afectează direct, trebuie să vorbim copilului ferm și calm despre situație. Ne folosim de toate cele de mai sus și, în plus, asigurăm copilul că noi, părinții, avem grijă de el și facem tot ce putem pentru a fi cu toții bine. Dacă este necesar să respecte reguli, i le prezentăm cu seriozitate, în felul în care știm că poate înțelege, în cazul în care știm că poate înțelege. Dacă trebuie să facem anumite lucruri (să mergem într-un anume loc, să ne punem o mască etc), pur și simplu spunem copilului ce este de făcut și, dacă este nevoie, îl ajutăm.
