Intrarea în clasa pregătitoare este o schimbare importantă pentru orice copil, iar pentru un copil cu cerințe educaționale speciale poate însemna o perioadă în care aproape tot ceea ce îl înconjoară este nou: sala de clasă, colegii, învățătorul sau învățătoarea, regulile, zgomotele, programul, felul în care sunt organizate activitățile și modul în care adulții îi cer să comunice și să lucreze. Pentru părinți, această schimbare vine cu propriile emoții și întrebări, mai ales atunci când copilul are particularități pe care oamenii care îl întâlnesc pentru prima dată nu au de unde să le cunoască.
În această perioadă, una dintre cele mai importante relații pe care familia le poate construi este cea cu cadrul didactic care va petrece zilnic cel mai mult timp cu copilul. Învățătorul sau învățătoarea are nevoie să știe cum funcționează copilul în viața de zi cu zi, ce îl ajută, ce îi provoacă dificultăți și cum poate fi sprijinit atunci când apare o situație dificilă, iar părintele are nevoie să știe că informațiile transmise sunt auzite, înțelese și transformate, pe cât posibil, în modalități concrete de lucru.
Prima discuție ar trebui să aibă loc înainte de începerea școlii
O conversație purtată în grabă, în prima dimineață de școală, printre emoțiile copiilor și agitația începutului de an, oferă foarte puțin spațiu pentru o discuție serioasă despre nevoile unui copil cu CES. Dacă este posibil, părintele poate solicita o întâlnire înainte de începerea cursurilor, într-un moment în care cadrul didactic are timp să asculte și să pună întrebări.
Este util ca discuția să pornească de la copilul real, cel pe care familia îl cunoaște acasă, și să includă informații concrete despre modul în care comunică, despre lucrurile pe care le poate face independent, despre activitățile la care are nevoie de ajutor și despre situațiile în care poate apărea o reacție de anxietate, suprastimulare sau frustrare. Pentru cadrul didactic, astfel de informații pot fi extrem de valoroase, deoarece îi oferă un punct de plecare pentru primele zile și îl ajută să interpreteze corect anumite comportamente.
De exemplu, dacă un copil își acoperă urechile atunci când este zgomot, se leagănă atunci când este anxios, repetă anumite cuvinte când este obosit sau are nevoie să se retragă într-un spațiu liniștit după o activitate solicitantă, este important ca învățătorul să știe aceste lucruri înainte să apară situația. Un comportament care poate părea neobișnuit pentru cineva care nu cunoaște copilul poate reprezenta, pentru copil, o modalitate de autoreglare sau de comunicare.
O întâlnire cu toți adulții care vor avea grijă de copil
Atunci când organizarea școlii permite, o întâlnire comună înainte de începerea anului poate fi una dintre cele mai utile măsuri pentru pregătirea tranziției. Directorul, consilierul școlar, profesorul pentru învățământ primar, profesorul de sprijin și, după caz, alte cadre didactice sau persoane implicate în sprijinirea copilului pot discuta împreună despre particularitățile acestuia și despre modul în care vor colabora.
O asemenea întâlnire poate avea ca rezultat un plan simplu, clar și realist, construit în jurul copilului. Aici pot fi discutate modalitățile prin care copilul este ajutat să intre în clasă, felul în care sunt anunțate schimbările de activitate, ce se întâmplă atunci când devine copleșit, unde poate avea o pauză de reglare, cine intervine într-o situație dificilă și cum sunt informați ceilalți membri ai echipei.
Este important ca acest plan să poată fi ajustat pe parcurs. Primele săptămâni vor aduce informații pe care nimeni nu le poate anticipa complet înainte ca elevul să intre efectiv în noul mediu, iar observațiile făcute de familie și școală vor permite adaptarea intervențiilor.
Ce trebuie să știe învățătorul despre copil
Părintele poate avea tendința firească de a povesti foarte multe lucruri despre copil, mai ales atunci când există o istorie medicală și terapeutică lungă, însă pentru activitatea zilnică de la clasă cele mai utile sunt informațiile care îl ajută pe profesor să ia o decizie concretă într-o anumită situație.
Învățătorul trebuie să știe cum comunică elevul atunci când are nevoie de ceva, dacă înțelege instrucțiunile verbale sau are nevoie de imagini și demonstrații, cât timp poate rămâne concentrat asupra unei sarcini, ce activități poate realiza independent și la ce activități are nevoie de ajutor. La fel de important este să cunoască lucrurile care îl agită, stimulii senzoriali pe care îi tolerează greu, semnele timpurii ale unei crize și modalitățile prin care copilul reușește să se calmeze.
Ritualurile și rutinele copilului merită, de asemenea, explicate. Dacă are nevoie să așeze anumite obiecte într-un anumit fel, dacă preferă să primească instrucțiunile într-o anumită ordine, dacă are un obiect de atașament sau dacă folosește anumite comportamente de autostimulare pentru autoreglare, aceste informații pot preveni multe interpretări greșite.
Cum poate fi calmat copilul
Fiecare copil are propriile modalități de reglare, iar ceea ce funcționează pentru unul poate fi inutil sau chiar neplăcut pentru altul. De aceea, părintele poate explica foarte concret ce face copilul atunci când începe să fie copleșit și ce intervenții au funcționat până acum.
Pentru un copil poate fi util să fie dus într-un loc mai liniștit, pentru altul poate funcționa obiectul preferat, o activitate repetitivă, o perioadă scurtă fără cerințe sau o explicație vizuală despre ceea ce urmează. Uneori, adultul trebuie să reducă numărul de cuvinte și cerințe în timpul unei crize, deoarece copilul aflat într-o stare de suprasolicitare poate procesa foarte greu explicațiile lungi.
La fel de important este ca profesorul să știe ce nu trebuie făcut. Dacă apropierea fizică îl agită, dacă ridicarea vocii amplifică reacția sau dacă insistarea asupra unei sarcini în timpul crizei prelungește episodul, aceste lucruri trebuie cunoscute de la început.
Fișa copilului poate deveni un instrument foarte practic
O modalitate simplă de a transmite toate aceste informații este o fișă de una sau două pagini, completată de familie și pusă la dispoziția adulților care lucrează direct cu copilul. Fișa nu înlocuiește documentele medicale sau educaționale și nici evaluarea specialiștilor, însă poate funcționa ca un ghid rapid pentru persoanele care au nevoie să înțeleagă copilul în situațiile de zi cu zi.
Comunicarea trebuie stabilită înainte să apară problemele
La începutul anului, părintele poate discuta și despre felul în care va comunica în mod obișnuit cu școala. Este util să existe o modalitate clară pentru situațiile importante și o modalitate separată pentru comunicarea de rutină, astfel încât fiecare problemă minoră să nu ajungă să fie tratată ca o urgență, iar situațiile cu adevărat importante să nu se piardă într-un flux de mesaje.
În aceeași discuție poate fi stabilită și frecvența comunicării, precum și momentul în care echipa va reevalua situația copilului. O întâlnire după primele două sau trei săptămâni poate oferi suficiente informații pentru a vedea ce funcționează și unde sunt necesare modificări, iar o nouă evaluare după o perioadă mai lungă poate arăta dacă adaptările au devenit eficiente.
Ședința cu părinții și relația cu ceilalți copii
Un moment delicat poate fi și prima ședință cu părinții clasei. Părintele unui copil cu CES nu este obligat să ofere în fața tuturor detalii medicale sau informații personale despre copil, iar ceea ce poate fi util pentru colectiv este explicarea unor particularități care pot fi observate de ceilalți copii și care ar putea fi interpretate greșit.
Discuția poate fi formulată simplu și cu respect pentru toți copiii: copilul are anumite dificultăți de comunicare și autoreglare, uneori poate reacționa diferit în situații aglomerate sau zgomotoase și are nevoie de anumite adaptări pentru a putea participa la activitățile clasei. Părinții celorlalți copii pot fi rugați să discute acasă despre faptul că oamenii pot învăța și comunica în moduri diferite, că anumite comportamente pot avea explicații pe care copiii nu le cunosc și că un coleg care are nevoie de ajutor sau de mai mult timp merită același respect ca orice alt copil.
O astfel de conversație poate contribui la crearea unui climat în care diferențele copilului sunt înțelese mai ușor, iar colegii pot învăța treptat cum să interacționeze cu el.
Școala începe pentru toată lumea
Intrarea în clasa pregătitoare reprezintă o perioadă de acomodare pentru copil, pentru familie și pentru echipa școlii, iar în cazul unui copil cu CES această acomodare are nevoie de mai multă comunicare și de o înțelegere cât mai exactă a particularităților sale. O discuție înainte de începerea cursurilor, o întâlnire comună a tuturor adulților implicați, o fișă clară despre copil, stabilirea modalităților de comunicare și programarea unei reevaluări pe parcursul anului pot crea un cadru coerent în care informațiile circulă între cei care au grijă de el. În centrul acestui demers rămâne copilul, cu abilitățile sale, cu dificultățile sale, cu lucrurile care îi plac și cu propriile modalități de a înțelege lumea, iar cu cât adulții din jurul lui cunosc mai bine aceste particularități, cu atât pot răspunde mai adecvat situațiilor care apar în viața de zi cu zi a clasei.
