Oare este posibil ca obezitatea să fie contagioasă? Doctorul Nikhil Dhurandhar din Mumbai, India susține că da. Având în vedere că obezitatea se comportă exact ca o epidemie – a început să se răspândească în anii 80, când oamenii deja trăiau în mari aglomerări urbane și călătoreau des cu avionul peste ocean, după cum puteți vedea în acest videoclip, teoria doctorului Dhurandhar nu este deloc deplasată. Ne-am obișnuit să îi blamăm pe cei grași și să îi privim ca pe niște desfrânați care nu-și pot controla impulsurile. Însă niciodată nu ne-am gândit că obezitatea ar putea fi consecința infecției cu un virus care nu-și alege victimele după merit.
Descoperirile recente ar putea demonstra că, departe de a fi de vină pentru propria suferință, obezii s-ar putea să fie doar niște oameni ghinioniști, care au tras o gură de aer în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Doctorul Dhurandhar a început să aibă aceste suspiciuni când a preluat cabinetul tatălui său și a devenit specialist în tratarea obezității în India. Acolo, tânărul doctor a descoperit că mii de găini muriseră de curând din cauza unui virus aviar necunoscut până atunci, pe care l-a denumit SMAM-1. În mod paradoxal pentru o infecție virală care ar fi trebuit să slăbească organismul păsărilor – nu să îl îngrașe, la necropsie s-a găsit că găinile aveau timusul atrofiat, rinichii și ficatul de dimensiuni anormale și depuneri de grăsime în abdomen.
Pentru cercetarea sa doctorală, Dhurandhar a făcut un nou experiment în India, de data aceasta pe 20 de găini, dintre care 10 au fost infectate cu SMAM-1 iar celelalte 10 au rămas sănătoase, în vreme ce ambele grupuri au primit aceeași cantitate de mâncare. La sfârșitul experimentului, găinile infectate se îngrășaseră. Același experiment a fost repetat pe 100 de găini iar rezultatele au fost confirmate. Concluzia nu putea fi decât una: obezitatea este cauzată de un virus.
Ajuns în America, doctorul Dhurandhar și-a continuat experimentele, căutând anticorpi umani pentru virusul SMAM-1. Prezența anticorpilor în organismul persoanelor testate demonstrează că acestea au fost infectate în trecut însă sistemul lor imunitar i-a făcut față infecției (virusul a fost demult distrus, doar anticorpii au rămas). Rezultatul a fost categoric: 20% dintre cei testați aveau anticorpi pentru SMAM-1 iar aceiași 20% erau totodată cei mai grași pacienți – ei cântăreau în medie cu 33 mai multe livre decât cei neinfectați. Însă datorită restricțiilor privind importul virusului în SUA, doctorul a fost nevoit să abandoneze tulpina din India și să se orienteze către un alt virus pentru cercetare. Având la dispoziție 50 de tuplini, cercetătorul a optat pentru adenovirusul nr. 36, o tulpină atât de asemănătoare cu SMAM-1 încât ar fi putut să fie chiar o mutație a acestuia.
A urmat o serie de experimente similare pe găini, saguini și șoareci, cu aceleași rezultate: animalele infectate cu Ad-36 se îngrășau în mod inexplicabil deși cantitatea de mâncare pe care o primeau era aceeași cu cea a grupului de control. În fapt, sagunii infectați s-au îngrășat de 3 ori mai mult decât cei neinfectați iar depunerile lor de grăsime s-au mărit cu până la 60% în urma infecției. Căutând și anticorpi umani pentru virusul Ad-36, Dhurandhar a descoperit că 30% dintre pacienții lui care sufereau de obezitate fuseseră infectați, în vreme ce, în rândul celor cu o greutate normală, numai 11% fuseseră infectați. Iar cei infectați cânăreau în medie mai mult decât persoanele obeze care nu avuseseră niciodată de-a face cu acest virus.
Cea mai importantă cercetare a doctorului Dhurandhar fost făcută folosind perechi de gemeni. Având același cod genetic, gemenii sunt ideali pentru cercetările medicale și pot înlătura multe îndoieli privind ponderea pe care o are structura genetică a persoanelor predispuse la boală versus rolul influențelor din mediu și stilul de viață. Fiind cel mai relevant pentru a a arăta consecințele infecției cu Ad-36 asupra organismului uman, studiul pe gemeni a ajuns la rezultate de-a dreptul uluitoare: când numai unul dintre gemeni fusese infectat cu Ad-36 (spre exemplu după ce gemenii ajunseseră la maturitate și nu mai locuiau în aceeași casă), fratele infectat devenise gras, în vreme ce fratele neinfectat rămăsese slab.
Doctorul Dhurandhar a reușit să arate că există o corelație între virusul Ad-36 și îngrășarea în exces, însă mai trebuia să-și explice și modul în care acționează virusul asupra organismului uman. Ipoteza la care a ajuns specialistul în obezitate este că virusul crește absorbția de glucoză din sânge, pe care o transformă în grăsime și apoi creează noi molecule de grăsime, fie prin sintaza acizilor grași, fie din celulele stem disponibile. În definitiv, virusul ar putea folosi toate aceste tactici laolaltă, făcând celulele de grăsime existente din ce în ce mai mari și producând și mai multe celule de grăsime pe parcurs. Acest proces derulat de-a lungul unor decenii în urma infecției ar putea conduce ușor-ușor către obezitate morbidă, în ciuda regimului de viață al pacientului și în ciuda oricăror eforturi de a slăbi și de a se trata.
Gândul că un virus invizibil, transmis pe cale orală ca orice răceală obișnuită este de vină pentru suferința atâtor milioane de oameni este înspăimântător. Asta ar însemna că oricine poate cădea victima obezității, la orice vârstă și în orice tip de societate, indiferent de stilul de alimentație sau stilul de viață. Este posibil ca, într-o bună zi, după ce se vor face mai multe cercetări pe această temă, ideea că oamenii se îngrașă din cauza lenei și a lăcomiei la mâncare va fi trecută pe lista neagră a rateurilor medicale ale istoriei (și au fost multe asemenea credințe eronate de-a lungul timpului, dintre care menționăm numai câteva: în trecut se credea că femeile suferă de boala isteriei, că păcatele sunt cauza ciumei bubonice iar melancolia își are orginea în dorința incestuoasă a băiatului de a-și ucide tatăl și a-i lua locul în relația cu mama).
Deși la o primă privire cercetările doctorului Dhurandhar ar fi de natură să alunge măcar o parte din stigma obezității, dacă omul de rând ar afla în curând că îngrășarea își are originea într-un virus comun, transmis pe cale orală, cei grași ar putea deveni și mai izolați social decât sunt deja, de teama contagiunii. Însă, spre deosebire de tragedia discriminării celor infectați cu HIV/SIDA în anii 80′ și 90′, în cazul obezității, teama de a nu lua virusul ar fi întru totul nefondată: cercetările specialistului Dhurandhar arată fără îndoială că luarea în greutate se produce treptat, după ce virusul devine inactiv și reprezintă numai o urmare pe termen lung a unei infecției virale oprite cu succes de către sistemul imunitar.
Dacă Ad-36 este într-adevăr responsabil pentru 20% dintre cazurile de obezitate, cine și-ar putea imagina ce efecte au și restul celor 49 de tulpini pe care Dhurandhar nu a apucat încă să le studieze sau ce i se poate întâmpla unui om infectat de-a lungul vieții cu mai multe tulpini de acest tip? Pentru a putea răspunde tuturor acestor întrebări trebuie să așteptăm mai multe studii medicale în domeniu și cercetarea celorlalte cauze posibile ale obezităii, în special ipoteza genetică. Până atunci, nu ne rămâne decât să îi privim pe cei grași cu mai multă compasiune, indiferent care ar fi cauza suferinței lor.
de Clara S.
Surse:
