Alina Voinea
Ministerul Educației și-a manifestat intenția de a prelungi anul școlar și de a-i schimba structura. Susținătorii propunerii motivează că aceste măsuri ar ajuta elevii care rămân în urmă să învețe mai bine și mai mult, iar cei care se opun ideii ar prefera mai degrabă modificări ale conținuturilor și programei, pe care le consideră prea încărcate pentru a putea fi asimilate corect de copii, indiferent de durata anului școlar.
Pentru a ne face o idee despre situația reală, am dorit să avem o perspectivă oferită de cineva în contact permanent cu activitățile educaționale din învățământul românesc și cu experiență îndelungată în acest sistem. De asemenea, am căutat un cadru didactic dintr-o unitate de învățământ unde sunt înscriși și copii care provin din familii modeste, dar și din medii defavorizate.
Sub protecția anonimatului, Ioana*, profesoară de română la un liceu tehnologic într-o localitate din județul Giurgiu, a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări. Ea a preferat să nu-și dezvăluie numele real din teama că opiniile ei ar deranja inspectoratul și i-ar putea dăuna în cazul unei inspecții, activitate care este o sursă foarte mare de stres pentru profesori.
Într-o clasă de liceu tehnologic de provincie, Ioana apreciază că sunt în general aproximativ 28 de elevi, și că, adesea, numărul celor care frecventează cursurile poate scădea și până la 20, iar clase care să depășească 30 de elevi nu prea există.
Ea consideră că „prezența este un subiect sensibil în orice școală din mediile defavorizate sau din liceele tehnologice. Dacă ar fi să punem toate absențele, cred că ne-am desființa, și asta din cauza plății per elev.” Unitățile de învățământ depind de această finanțare care ia în considerare numărul elevilor înscriși, dar care nu recompensează calitatea predării și nici performanța copiilor.
„Prezența este un subiect sensibil în orice școală din mediile defavorizate sau din liceele tehnologice.”
Ioana nu este mulțumită de situație și recunoaște că toți cei implicați depun eforturi majore să păstreze elevii înscriși: ” încercăm să mai trecem cu vederea, din când în când, lipsa unor copii din clasă. Doar când problemele unui elev încep să se acutizeze și când realizăm că e o cauză pierdută, brusc rubrica de absențe se albăstrește”.
Deși evitarea abandonului școlar este imperios necesară, acest mod de finanțare menține în sistem în mod artificial copii care, în alte circumstanțe, ar abandona școala. Ei nu rămân în școală pentru a învăța, ci pentru că, într-o scurtă perioadă de timp din anul școlar, se îndeplinesc în viteză formalitățile necesare pentru trecerea în următorul an de studiu.
Finalul anului școlar este, din această perspectivă, un moment foarte dificil și pentru elevi, și pentru profesori. În cazul copiilor care nu au prea dat pe la ore și nu au obținut suficiente note pentru ca închierea situațiilor să fie posibilă, perioada de dinainte de vacanța de vară este extrem de încărcată. Practic, într-un interval relativ scurt, copii care au nevoie de note le primesc pe repede-înainte, după o serie de activități menite să satisfacă formalitățile necesare încheierii mediilor, fără valoare reală în actul învățării. Cu tot efortul însă, unii copii se pierd pe drum și nu mai pot fi recuperați.
„Finalul anului este infernal”, povestește Ioana. „Începe un fel de cursă nebună, de căutare, de convingere a copiilor de a nu abandona. Asta, în plus față de toate eforturile din timpul anului școlar. Diriginții dau zeci de telefoane elevilor și părinților și se luptă din răsputeri să-i convingă să facă un minim de efort, care constă în una, două lucrări, proiecte… și atunci caietele umblă de la un elev la altul, se transcriu lecții, profesorii îi cheamă pe rătăciți pe la orele altor clase, doar-doar vor fi în stare să ia cinciul salvator. Unii reușesc, alții, pur și simplu, nu vor. Unii nici nu mai răspund la telefon și, în acest caz, chiar nu mai avem ce să facem.”
„De foarte multe ori, chiar părinții sunt cauza absențelor.”
Când am întrebat ce pârghii are un profesor pentru a stimula prezența la ore, Ioana a oftat și ne-a spus că „aproape niciuna”. Profesorii se folosesc de metodele clasice de atenționare a familiilor copiilor care nu vin la ore: „trimitem părinților înștiințări cu numărul mare de absențe, cu mediile scăzute la purtare… doar că, de foarte multe ori, chiar părinții sunt cauza absențelor lor”.
Dincolo de situațiile în care familia manifestă rea-voință sau indiferență față de școală sau când copiii absentează pentru că nu s-au trezit dimineața, există și alte motive, cu implicații complexe în sfera economică și socială. Fie că nu au cu ce se îmbrăca sau nu pot parcurge distanțele, adesea mari, până la unitatea de învățământ, din cauza vremii nefavorabile sau a lipsei banilor pentru transportul privat dintre localități, adesea singurul disponibil, fie că își întemeiază familii mult prea devreme sau perpetuează mentalitățile patriarhatului, efectul este același: elevii din mediile defavorizate nu prea vin la școală. Adesea ei încep să muncească alături de familie sau chiar pe cont propriu, forțați de lipsa mijloacelor materiale.
„Motivele absențelor sunt diverse și țin de lipsa resurselor financiare: bani de transport, haine adecvate, mai ales în anotimpul rece. Uneori sunt probleme de sănătate ale copiilor sau ale familiilor. Și astea sunt cele mai grave. Apoi mulți copii merg la muncă, pentru completarea veniturilor familiei. Se mai întâmplă, în cazul fetelor, mai ales, să le interzică să vină la școală. Interdicția vine din partea iubiților, care consideră că nu e un mediu prielnic și că fetele i-ar putea înșela, ar putea “călca strâmb”, din punctul lor de vedere. Cel mai grav este atunci când intervine câte o sarcină”, constată Ioana.
Începerea muncii pentru câștig bănesc și apariția sarcinilor sunt însă probleme care apar mai târziu în parcursul școlar. Cei mici mai degrabă nu au încălțări și haine adecvate sau nu pot ajunge la școală, deși își doresc și încă învățarea prezintă interes pentru ei. Din acest punct de vedere, ciclul primar este mai ușor de străbătut, însă în gimnaziu totul se complică. Gimnaziul este perioada în care copiii încep să nu mai țină pasul cu școala și acumulează lacune, care contribuie la dezinteresul ulterior față de școală, care devine un loc unde trebuie să vină sau unde se întâlnesc cu cei de aceeași vârstă pentru socializare, fără a avea însă plăcerea de a învăța. Școala devine doar un loc de întâlnire: „unii elevi vin la școală, dar nu intră la ore; preferă să piardă vremea prin curtea școlii sau prin barurile din apropiere”, explică Ioana.
Ea observă că „au existat situații în care copiii aveau prezență foarte bună în clasa a noua, apoi au început să lipsească; cam prin clasa 10-a se văd primele semne de dezinteres față de școală. În ciclul superior al liceului problema se acutizează. Împlinesc 16 ani și se pot angaja. La început consideră că programul redus de la muncă le va permite să frecventeze școala, dar apoi se dovedește că oboseala își spune cuvântul. Iar între bani și școală, pare ca aleg banii. Apoi se mai întâmplă să intre în relații serioase, cum spuneam mai devreme. Și li se cam interzice să frecventeze cursurile sau, cum spuneam, rămân însărcinate. Așa că, până în clasa a douăsprezecea, dintr-un efectiv de 20 de elevi, cam 9 se pierd pe drum”.
„Până în clasa a douăsprezecea, dintr-un efectiv de 20 de elevi, cam 9 se pierd pe drum.”
Profesorii sunt dispuși în general să se implice și fac eforturi să atragă copiii la ore, însă nici materia școlară nu îi ajută prea mult. Complexitatea și volumul foarte mare de noțiuni copleșesc elevii, iar materia este aridă. Pe de o parte, părinții tratează școala cu indiferență și nu sunt interesați de prezența copiilor în bănci și, pe de alta, odată ajunși în clase, copiii nu au capacitatea de a opera cu noțiunile care le sunt servite conform programei și planificării oficiale.
„Conținuturile sunt gândite pentru elevii de top, cu capacități cognitive peste medie. Pentru elevii ce intră la liceu cu medii ce variază între 3 și 6.50 – 7, conținuturile sunt de cele mai multe ori rocket science„, apreciază Ioana. „De fapt este mult prea multă materie. Volumul este imens, mai ales raportat la capacitățile de învățare ale elevilor din liceele tehnologice. Profesorii muncesc înzecit pentru a accesibiliza materia și, dacă la română e cum e, mă întreb cum se descurcă profii de mate, care trebuie să accesibilizeze integrale duble sau alte conținuturi din programa de bac”.
„Nu cred că am avut vreun an în care să predau integral toată materia. Pur și simplu nu se poate.”
Încărcarea nefirească a materiei școlare nu este responsabilă doar de plictiseala copiilor la ore, ci produce încă o serie de efecte nocive pentru procesul educațional. Astfel, profesorii tineri se confruntă cu dificultatea reală de a urma planificările și de a trece prin materie în viteză, fără a avea timpul necesar pentru aprofundare și fixare a informațiilor, ceea ce duce la lipsa achizițiilor solide în cazul majorității disciplinelor. Profesorii experimentați preferă să selecteze din materie doar acele aspecte pe care le știu importante pentru trecerea la nivelul superior de școlarizare, astfel încât cei de gimnaziu se asigură că luptă pentru intrarea la liceu, iar cei de liceu au un singur etalon: bacul.
„Nu cred că am avut vreun an în care să predau integral toată materia. Pur și simplu nu se poate”, ne mărturisește Ioana. „Sunt multe ore pe care le folosesc pentru aprofundare, asta este time consuming, așa că nu am cum să ating toate conținuturile și, de aceea, încerc să prioritizez. Ce este mai important, ce este pentru bac. După atâția ani de predare nu îmi mai fac probleme că nu pot parcurge toată programa, dar mă gândesc la profesorii debutanți, care au presiunea inspectorilor, a inspecțiilor și a verificărilor – riguroase – așa că aceștia predau după planificare și încearcă să atingă toate conținuturile și, pentru că nu mai există ore pentru aprofundare, copiii rămân cu noțiuni pe care nu le-au înțeles foarte bine. Și atunci, să nu ne mai mirăm că există o nevoie acută a orelor particulare. Bine, asta este doar una din cauzele meditațiilor”.
Dacă ar putea schimba ceva, Ioana ar prefera un sistem în care fiecare școală sau liceu ar avea libertatea de a-și stabili propriile standarde de predare a materiei și de a-și adapta nivelul de dificultate ținând cont de nivelul real și capacitatea de asimilare a elevilor proprii. Astfel, toți elevii ar rămâne cu informația de bază fixată corespunzător și ar putea opera funcțional cu conceptele învățate.
Ea este de părere că toate „conținuturile ar trebui adaptate fiecare școli, fiecărei clase, fiecărui elev, iar asta presupune, de fapt, un grad mult mai mare de autonomie, atât pentru școli, cât și pentru profesori”. În prezent însă, această autonomie nu există.
Ioana este categorică în ceea ce privește soluția optimă pentru rezolvarea situației: „aș începe, bineînțeles, cu programele. De exemplu, la Limba și literatura română ar trebui redus numărul de opere literare obligatorii. Pentru că, atunci când elevul știe că va avea de învățat pentru bac 17 eseuri pentru 17 opere diferite, intervine lehamitea: mai bine nu se mai apucă. Aș lăsa un număr mai mic de opere, dar care să fie structurate mai amănunțit”.
De asemenea, ea crede că terminologia pretențioasă este una dintre cauzele pentru care elevii nu găsesc nicio bucurie în operele literare pe care le au de studiat. „I-aș lăsa pe copii să se exprime mai liber”, spune ea, „cel puțin în clasele a noua și a zecea, fără să fie neapărat îngrădiți de toate teoriile literare și toată terminologia specifică. Da, adică în nu niciun caz nu ar trebui să intrăm în detalii, precum roman doric, ionic, corintic sau tehnici ale ingambamentului; i-aș lăsa mai degrabă să savureze povestea, să se bucure de frumusețea unei poezii, și aș pune, mai degrabă, accentul pe emoțiile estetice”.
„Ce ne-ar putea face să credem că elevul de 4 de la Evaluarea Națională brusc va deveni interesat de reflectarea poliedrică a Otiliei Mărculescu, când el abia citește trei rânduri în cinci minute?”
Ioana ar modifica și felul în care se organizează bacalaureatul. În prezent, realitatea românească este aceea că există diferențe enorme între școli și licee, unele fiind considerate bune, altele proaste, în funcție de o sumedenie de factori, de la localizare până la notorietatea profesorilor și media generală pe ani de studiu sau numărul de elevi care promovează sau obțin note mari la examenele care contează: admiterea la liceu, bacalaureatul, admiterea la facultate. Deși într-un sistem ideal nu ar trebui să existe școli „bune” și școli „proaste”, această realitate ar trebui adresată, pentru a oferi în fapt mai multe șanse copiilor din medii defavorizate.
„Nu se poate ca elevii dintr-un liceu precum Tudor Vianu și cei din Grigore Asachi să aibă la bac aceleași subiecte precum un liceu unde se intră cu note mai mici de 4, apoi brusc ne mirăm de procentul mic al elevilor care îi iau la examenul de bac note peste 5”, observă Ioana. „Ce ne-ar putea face să credem că elevul de 4 de la Evaluarea Națională brusc va deveni interesat de reflectarea poliedrica a Otiliei Mărculescu, când el abia citește trei rânduri în cinci minute”?
Ioana crede că există o modalitate prin care nu doar copiii privilegiați pot obține o diplomă de bacalaureat, act care atestă finalizarea unui ciclu important de studiu și necesar pe piața muncii. Ea susține că „soluția ar putea să fie foarte simplă, doar să își dorească Ministerul, și asta este, de fapt, bacul diferențiat. Nu credeți că și elevilor din liceele mai slabe ar trebui să li se ofere șansa de a finaliza liceul cu diplomă de bac de nivel 2 sau 3? Oricum, copii aceștia nu vor merge la facultăți. De exemplu, am o clasă terminală în care sunt 30 de elevi; doar șase dintre ei își doresc să se înscrie la examenul de bacalaureat, iar, dintre aceștia 6, doar doi au șanse reale de a lua o notă peste cinci la română. Restul abia așteaptă să termine liceul ca să se poată angaja liniștiți în țară sau în străinătate”.
„Prelungirea anului școlar este o idee nefericită […] va fi din nou o treabă din aceea românească, adică ne facem că facem, iar Ministerul se face că nu știe că noi nu facem”
Niciuna dintre soluțiile identificate de Ioana, profesoară la un liceu tehnologic din județul Giurgiu, nu menționează nimic despre o eventuală prelungire a anului școlar. Așadar, am întrebat-o ce crede despre propunerea Ministerului de a adăuga două, trei săptămâni în structura acestuia. Ioana crede că „prelungirea anului școlar este o idee nefericită, și spun asta din trei perspective: a elevului (am o fiică în clasa a noua), a părintelui și a profesorului. Probabil că în condițiile în care Ministerul aprobă prelungirea anului școlar cu o săptămână sau două, va fi din nou o treabă din aceea românească, adică ne facem că facem, iar Ministerul se face că nu știe că noi nu facem”.
Ea consideră că elevii vor veni la ore, dar nu pentru a studia, ci pentru că la școală socializează, ceea ce înseamnă că „obiectivul principal, de recuperare a materiei, nu va fi atins”.
Ioana se gândește și la faptul că nu toate familiile își permit să meargă în concedii în plin sezon, când prețurile sejururilor sunt maxime. „Dacă e să vorbim despre modificarea structurii anului școlar începând cu 2022, nu cred că începerea școlii la 1 septembrie e o idee prea bună. Luna august este o lună de concedii, multă lume pleacă în vacanță la mare, la munte, la sfârșit de august. Unii, știm foarte bine că pleacă chiar în septembrie, pentru că prețurile scad și nu toată lumea își permite să plătească un preț foarte mare pentru vacanță”.
În plus, ea crede că ar fi prea abruptă tranziția de la concediul familiilor la începutul școlii și că este nevoie de o perioadă de pregătire pentru noul început de an școlar: „să presupunem că se întoarce copilul, familia, din vacanță, pe 28 august. Cum e să te întorci la școală pe 1 septembrie? Nu ai timp să te dezmeticești nici tu ca adult, apoi un copil. Ne trebuie întotdeauna o perioadă de acomodare, de pregătire psihică, în ideea că va reîncepe anul școlar”.
Ioana nu este de acord nici cu modificarea împărțirii anului școlar din semestre în trimestre. Ea consideră că „cel mai bine ar fi tot în semestre și foarte bună mi sa părut acea structură cu finalizarea semestrului întâi abia după vacanța de iarnă. Săptămânile acelea patru între vacanța de iarnă și vacanța de Crăciun și finalizarea semestrului întâi sunt foarte bune, pentru că am observat că atunci copiii au o perioadă în care chiar se mobilizează și învață și se pregătesc și este o perioadă de recapitulari, lucrări… ar fi foarte bine să rămână așa”.
Felicitări doamnei prof. Ioana pentru sinceritatea și inteligența cu care a punctat adevărul despre învățământul romanesc. Copiii sunt sufocați de complexitatea materiilor. Asta nu mai e cultura generala, ci aprofundata. Nu se tine cont de nevoile reale ale copiilor!